Elogiul sentimentelor

20121023-021454.jpg


Fericirea mea n-a depins niciodată de vreun moment de nebunie în care resping orice fel de contact cu oamenii. Nu am reacțiile astea pentru că sufăr, nu suport oamenii sau sunt sălbatică. Au fost clipe în care eu însămi am crezut despre mine că sufăr, însă acum consider că a fost doar un motiv pentru a fi singură. Acum, privind înapoi în timp, mă regăsesc în camera mea de odinioară, cu becul stins, cu lumânări sau lampa pornită, citind o carte, scriind cuvinte noi in vocabular, adunând citate sau, pur și simplu, ascultând, la căști, o piesă anume pe „repeat”, cu ochii în tavan.

Abia acum conștientizez relația mea strânsă cu singurătatea. A fost mereu lângă mine și nu m-a plictisit niciodată. În general, când stai prea mult în preajma unor oameni, începi să te plictisești pentru că se repetă. Spun aceleași povești, au aceleași reacții și vorbesc despre aceleași lucruri. Am observat acest lucru mai ales pentru că și eu am făcut la fel și nu o singură dată. Până m-am plictisit.

M-am plictisit de mine dar în jurul altora pentru că oamenilor trebuie să le vorbești despre ce-i interesează, altfel e mai bine să nu le vorbești deloc. E un fel de „trebuie să le spui ceea ce vor să audă”, ca să nu pari vreun sărit de pe fix, infatuat sau mai rău, ciudat. Trebuie să ai răbdare să le asculți bârfele și discuțiile care nu duc niciunde dacă vrei să le fi prieten. Și de parcă nu ar fi de ajuns, trebuie să și participi. Să ai reacții gen : „Vai, nu! Chiar așa? Incredibil, ce nesimțită” sau „Săracul de tine, prin ce-ai trecut” sau măcar un „Crede-mă, știu cum e”. Dacă încerci să schimbi subiectul, e clar că nu îți pasă de durerea celui apropiat și devii tu subiectul bârfelor în cadrul unei situații asemănătoare.

Se întâmplă însă, să ai norocul să întâlnești și oameni care folosesc cuvintele ca să transmită idei, ca să facă schimb de idei. Și oricât de incredibil poate suna pentru unii, oamenii aceștia nu sunt deloc plictisitori. Te trezești dis-de-dimineață cu ei la geam, cântându-ți la chitară, spun bancuri haioase, sunt pasionați de lucruri despre care majoritatea nu știu mai nimic, știu să danseze dansuri demult uitate sau cu cele mai simple cuvinte, te pun pe gânduri și îți transmit o stare de bine. Te pun pe gânduri dacă îți place să gândești. Dacă îți folosești creierul doar ca să respiri și doar când primești impulsuri către centrele nervoase cum că ar trebui să miști mâna să te ștergi la fund sau să îți dai cu pumnu’ în piept (mai mult la figurat) câte-ai făcut sau cine ești și mai ales, câte ai, atunci nu ai să faci niciodată vreo diferență între o conversație cu rost sau una fără rost.

Îmi revine gândul pe care cred că l-am mai exprimat și în alte dăți, vorbim mai mult decât e necesar și nu spunem nimic, de fapt. Stăm ore în șir să pălăvrăgim despre nimicuri dar nu mai știm să exprimăm ce simțim. Poate din cauză că simțim mai puțin. Nu ne mai interesează această parte. E patetic să ai sentimente bune în ziua de azi sau să mai crezi în altceva. Cel mai mic gest frumos ne sperie și ne pune în gardă. Suntem terorizați de bunele intenții, care, fără îndoială, nu pot fi doar atât. Sigur ” ceva e putred în Danemarca” , nu are cum un om să îți zâmbească fără motiv, să te ajute fără interes sau să îți spună o vorbă sinceră.

Ei, bine, cred că putregaiul e numai în mintea noastră dacă am ajuns în așa hal încât să tratăm dușmănește ideile pozitive, să nu mai tolerăm decât propriile apucături sau convingeri, să ne purtăm ca și cu ciuma cu oamenii care cred în părțile bune ale lucrurilor. Acești „naivi” mai au curaj să susțină asemenea „aberații” într-o lume atât de profund pierdută și artificială până în măduva oaselor. Acești pierduți, de fapt, de realitate mai au timp să privească stelele, să admire oameni, să aibă chiar și sentimente în vremurile în care trăim mecanic și gândim numai dacă avem vreun folos din asta. Suntem materialiști față de propriile noastre sentimente , facem negoț cu ele, ne trădăm sufletele și le vindem pe nimic. Nu mai avem nevoie să simțim ceva atâta timp cât nu ne aduce vreun beneficiu efectiv, că doar ” dragostea nu trece prin stomac” și doamne ferește să murim de foame.

Știm exact când și cât să lingușim ca să obținem ceva. Ne închipuim drept victime a tot ceea ce nu corespunde cu planurile noastre bine puse la punct, până ajungem să ne convingem și pe noi înșine că suntem. Facem repede depresii din nimic și ne lamentăm că viața nu e dreaptă când nu ne iubește cineva cu forța. Devenim și violenți dacă e nevoie să ieșim în evidență atunci când nu ne ajută altceva sau dacă vrem neaparat să demonstrăm nimic altceva decât propriul egoism. Desigur, chiar și așa, putem câștiga o grămadă de simpatizanți de partea noastră. „Ce nebun ai fost!” , ” Bine le-ai zis” și ” Ține-o tot așa”. Așadar, trăim zile în care poți fi admirat pentru insultele pe care i le aduci cuiva ( dacă ai noroc, unii își vor lua și notițe și vorbele tale pot ajunge tic verbal!), pentru cât de mult ai mințit despre un om pe care îl cunoști sau nu, pentru cât de tare ți-ai bătut vecinii că ți-au călcat prin fața casei sau pentru câți ani de pușcărie ai făcut.

Dar atenție! Poți fi admirat pentru orice care nu include un gest frumos, un sentiment sincer sau un îndemn la mai bine. Orice manifestări de genul acesta pot provoca blocaj mental celor pentru care iubirea nu există, totul are o ordine prestabilită în mintea lor ( adică răspunsurile și reacțiile tale trebuie să fie cel puțin similare cu ceea ce cred ei că vei răspunde, altfel îi poți dezamăgi imediat și ireversibil ) sau pentru cei care au versiuni apocaliptice despre orice: „există numai rău pe pământ, deci sfârșitul trebuie să fie aproape”, „asta e doar binele dinaintea răului” etc. Oamenii vor intra în atacuri de panică dacă le cedezi trecerea atunci când tu ai prioritate, vor avea gesturi convulsive la vocea ta liniștită și vor suna la poliție dacă le bați la ușă să le spui că le-ai găsit portofelul cu bani.

Ne-am desprins și de ultimele firicele de compasiune față de restul oamenilor. Tratăm totul superficial, suspicios și banal. Nu găsim utilitatea sentimentelor pentru că, practic, ele sunt utile doar pentru sufletul nostru. Dar și cuvântul „suflet” e oarecum exotic și folosit doar în poezii. Ne-au călcat în picioare orgoliile, egoismul și intoleranța și ne-am bătut joc de puținele urme de inteligență atunci când am lăsat să se întâmple toate astea. Pentru că fiecare am fost martori la condamnarea sufletelor noastre, am ales singuri ghilotina când n-am avut curaj să spunem ce simțim cu adevărat, să fim sinceri sau să încercăm să fim mai buni decât știm că n-am fost ieri. Însă, neavând conștiința propriilor greșeli și fiindcă nu am obține nici un interes din asta, avem nevoie de motive ca să fim oameni. Căutăm rațiuni ca să tratăm normal oamenii, ca să fim curioși de ceva mai mult decât știm deja și avem mereu un plan de rezervă, căci, cu siguranță, lucrurile nu pot fi niciodată atât de bune pe cât par. Am ajuns paranoici.

Criticăm orice: de la căderea frunzelor până la fiecare cuvânt pe care nu-l regăsim în dicționarul nostru( sau, cel puțin, nu cu același sens ). Apusul de soare nu mai poate fi apus de soare dacă nu putem explica în ecuații matematice rotația pământului în jurul soarelui. Oamenii nu se mai pot căsători din dragoste pentru că iubirea nu există. Obiectele nu se mai pot strica pur și simplu, sigur au fost stricate de la bun început. Vorbești degeaba pentru că oricum, toți oamenii sunt mincinoși și poți fi suspectat că ești ipocrit dacă spui că te interesează și altceva.

Și tot învârtindu-te așa, ajungi să îți placă să petreci timp cu tine însuți unde nimeni nu te judecă după cum arăți, după muzica pe care o asculți sau după gândurile bune pe care le ai. Realizezi că degeaba tu ai priceput deja ca nu toți trebuie să fie ca și tine și încerci să accepți și să te pui în locul fiecăruia ca să îi înțelegi cât de cât, când prea puțini sunt cei care te acceptă așa cum ești. Prea puțini răspund cu bine la bine și prea puțini sunt sinceri dacă o fac. Doar câțiva te acceptă prin preajmă și asta pentru că pari un specimen pe cale de dispariție și ești bun de dat exemplu, atunci când cineva își mai aduce aminte de un subiect legat de sentimente,( ca de vreun eveniment istoric incert ) iar tu ești prostul care încă mai crede. Sunt cei care au nevoie de tine prin apropiere ca să-ți mai guste, din când în când, din entuziasmul și admirația pentru viață și să le mai tai o bucată din principiile pe care încerci și tu, cu greu, să le menții. Există și cei care îți împărtășesc unele idei, cu care ai la dispoziție o gamă largă de subiecte de dezbătut sau pur și simplu sunt oameni care, deși nu spun prea multe, îți transmit un sentiment atât de liniștitor și plăcut încât nici nu e nevoie de altceva. Dar pentru majoritatea, rămâi un visător, un naiv, un „cap în nori” care habar nu are „cu ce se mănâncă, de fapt, viața”.

În schimb, mie mi-a plăcut mereu singurătatea, deși, nu cred că ea mă place întotdeauna. Sunt momente în care sunt eu și nu trebuie să mă explic nimănui. Sunt momentele în care pot să nu fiu nimic. Sunt momentele în care lucrez la mine și mă domesticesc pentru când dau ochii cu haita. Și dacă o prețuiesc atât e pentru că atunci pot să iubesc cel mai mult oamenii. Pot să cred că intențiile lor sunt bune, pot să cred că toți sunt nevinovați până la proba contrarie, pot să cred chiar și că toți oamenii au ceva bun în ei și că viața, de cele mai multe ori, îi înrăiește și ca să se apere, aleg să nu mai creadă în nimic. Pot să cred orice lucru bun îmi trece prin cap, fără să mă simt vinovată de asta. Pot să înțeleg orice reacție tâmpită, orice vorbă negândită, orice idee care diferă de ale mele. Pot să înțeleg orice, fiindcă mă analizez pe mine mai întâi și nu sunt nici eu mai bună cu ceva. Și eu am făcut cel puțin o dată la fel, am gândit ce nu era, am vorbit fără rost. Am avut momente când mi-am lăsat deoparte sentimentele și am crezut că așa e mai bine pentru mine. Sper să nu mai am parte de asemenea clipe și mă prefer irațională și patetică cum sunt acum.

Fericirea mea s-a supus numai felului în care am ales să privesc lumea și lucrurile, inclusiv pe mine însumi. Și nu puteam să aleg ceva mai bun pentru mine și pentru cei din jurul meu. Ceea ce primesc în schimb nu are nici o legătură cu mine, pentru că un lucru care nu pleacă de la mine, nu se poate întoarce înapoi decât dacă eu vreau. Însă ceea ce ofer, va depinde întotdeauna de ceea ce sunt.

Anunțuri

~ de Rea Sheesha pe 10/23/2012.

19 răspunsuri to “Elogiul sentimentelor”

  1. Energie, adică…Lumină şi vibraţii. Asta eşti…Asta suntem. Precum şi întuneric… Dar de-acesta din urmă mă feresc cât pot. Aproape instinctual.

    • Eu nu mă feresc, decât la figurat 🙂

      • Odată ce eşti conştientă de figurat, devine acţiune, la propriu, chiar dacă gest determinat de subconştient. 🙂

      • Nu mă interesează procesele psihice care au loc atât timp cât nu confund partea intunecată a lucrurilor cu lipsa luminii dintr-o cameră sau nevoia de singurătate. Îmi găsesc energia în întuneric, adică e locul în care îmi permit să văd într-o lumină clară tot ce mi se întâmplă.

      • Fireşte…doar nu ne luăm energia de la bec. 🙂 Şi mie îmi place acel întuneric, pe post de lanternă a spiritului înţelegerii.

      • Ce frumos l-ai numit 😀

  2. Genial!

  3. Cam intortocheat rechizitoriul asta.
    „Nu facem ca nu mai simtim,
    desi simtim dar nu o stim
    si suntem rai,
    dar de fapt buni
    si ei n-o cred,
    desi io-i cred…
    Caci singur voi sa fiu” 😆
    Si pentru ca tot am dat-o-n crezuri si credinte, 😆 eu cred ca cel mai bine e cum e. Vorba poetului „pe Pamint avem de toate/si mai bune si mai rele….si noroi si stele. (metaforing vorbind, ca cine e sa ne garanteze ca noroiul nu-i mai bun decit stelele care ne radiaza de ne iau toti dracii?) 😉

  4. „Intortocheat” e incitant, altfel care-ar mai fi motivatia exploratorilor, daca totul ar fi la-ndemina oricui? 😉

  5. Nici nu-ti bate capul, da-o dracu, era oricum o intrebare retorica 😆

  6. Dar daca tot e vorba de un schimb elevat de idei, as spune ca mie-mi vine sa-mi sparg dintii din fata, intrucit sunt la serviciu, ceea ce nu-mi doresc in momentul actual si nici in viitorul imediat 😆
    Tu?

  7. MmmDa! Good for you, sis! Eu ca sa plec la Romania ar trebui sa alimentez un ditai avionul 😦

  8. Retoric vorbind, nu m-a pus nimeni, mi-am pus-o singur 😆

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
Poeta ta preferată

Lasă-mă să-ți dau azi! Mâine s-ar putea să-ți cer!

Aşa grăit-a Zaharia

un blog pentru toţi şi niciunul

Scherben

franturi...farame...

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

mihailtoma

Finance muse

INFERNUL

Lasati orice speranta, voi, cei ce intrati aici !

Ami

Don`t believe in stories, believe in what yo can do!

Fata de hârtie

Intrarea e numai pentru nebuni, te costă minţile.

Cafea & poveşti

Ia-ti cafeaua si hai sa stam la o poveste!

Eliza C. Dan

Feelings

Hair Extensions by Rea

Trust your hair extensions!

It's Chemistry Time

What time is it?

Ticket to Adventures

Travel blog from around the world, near and far.

Foreign Policy

the Global Magazine of News and Ideas

Fâlfâiri de anonim

Când pun creionul jos, gândul scrie - dar oare când voi pune gândul jos, cine va scrie?

Cine citeşte să înţeleagă!

"The only thing necessary for the triumph of evil is that good men do nothing" (Edmund Burke)

Stan Moldova

keep it simple. ❤

Confesiuni de sotie

Ruxandra Ionita - Blog

Hideaga

"Nu există desăvârsire. Există, oricum, drumul spre ea." (Octavian Paler)

Mozaic profan

Fa ce simti si iubeste la infinit

andreinewcreation

Nu-mi dați sfaturi. Știu sa greșesc și singur

prietendevremerea

O vorba buna

%d blogeri au apreciat asta: