Câteva minute din singurătatea unei femei ( un fel de mini-pseudoroman )

20131127-004548.jpg

1. Sfârșitul

Nu are rost, îi spuse ea știind că el e bărbatul vieții ei, simțind cum toate greutățile cerului i se trântesc pe piept și cum pământul o înghite nesătul, tu ai s-ajungi în Rai probabil, sau cine știe chiar și-n Iad. Eu n-am s-ajung niciunde oricum și tare aș vrea să trăiesc aici, cât mai am zile. Iubesc viața și nu cred că e păcat decât să n-o trăiesc cum simt. Și te iubesc. Uitase să respire și telefonul pe care mâna dreaptă încerca să îl controleze inutil, tremura ca-n fața morții. Închise.

Îl iubea teribil și gândul că nu o să-l mai vadă îi măcina dinții și toată ființa. Pentru câteva minute… sau ore, toate gândurile, toată seva vieții se uscase în ea și toate teoriile despre autocontrol, despre răul care ulterior va deveni bine și tot restul experiențelor similare trăite până atunci dispăruseră fără urmă. Orice soluție atât de evidentă altădată devenise imposibil de aplicat în cazul în care, cumva, ar fi regăsit vreuna în vreun sertar încuiat al conștiinței. Nu era cine credea că este. Ea. Toate principiile astea păreau al naibii de simple în capul ei ori de câte ori se punea în fel de fel de situații corespunzătoare. Acum nimic nu funcționa cum trebuie și se simțea stricată pe dinăuntru, ruginită, spartă, trădată.
Ea nu-l avea pe Dumnezeu și știa asta. Probabil din acest motiv se simțea și acum atât de singură. Acum mai mult ca niciodată – din nou. Cum să se împace cu gândul că singurul Dumnezeu pe care-l primea în casa ei era dragostea și tocmai a renunțat la cea mai mare parte din ea? Desigur, iubea atâtea alte lucruri. Și diminețile, și liniștea, și singurătatea uneori; și oamenilor le găsea mereu vreo boală pentru care să-i iubească și să-i scuze. Trăia până în măduva oaselor prezentul chiar dacă acest fapt i se citea numai în priviri. Pe dinăuntrul ei, se frământau povești, se toropeau munți, se deschideau ceruri și se reinventau îngeri.

De-acum, încotro? Era singura întrebare care se izbea între pereții goi și reci din mintea ei. El era o mare parte din Dumnezeul ei, căci Dumnezeul ei era iubirea; nu-i dedica ritualuri, nu se închina decât minunilor pe care i le revela și n-avea icoane. Săruta doar gurile în care se încredea cu toată ființa ei și regreta adesea momentele în care a făcut asta fără să simtă ceva. Însă demult deja, sărutase numai o gură și-ar fi rămas la ea o viață întreagă. Gura lui.

Credea numai în dragoste și dacă Dumnezeul lui ar fi însemnat numai dragoste, ar fi fost atât de simplu să creadă amândoi! Avea câteva cunoștințe despre ideile religioase, pe care le considera suficiente încât să nu mai creadă pur și simplu în vreuna. Pentru ea era prea târziu și prea puțin. Storsese iubirea din tot ceea ce-a găsit prin diferite religii și încerca, cumva, să o adune în propriul ei borcan cu murături. N-avea nici o rețetă.

Încremenită încă, cu mâna pe telefon, întinsă în baie fără vreo expresie pe chip, privea prin tavan, prin cer. Simțea cum, din ea, o răceală asemeni unei respirații macabre se scurgea în puhoaie prin mormântul care până atunci purta denumirea de podea din gresie. Și tot ce a simțit vreodată, tot ce însemna ea, intra acum în pământ și își imagina cum acele șuvoaie turbate și insuportabil de reci umpleau zgomotos cele șase râuri care împart viii de morți, inundând ținutul sufletelor pierdute. Styx își ieșea din matcă și prăpădea acest tărâm legendar pentru ea, bine păzit de Hades lângă a lui Persefonă. (Până și-aici pare să fi învins iubirea, se gândea, căci Hades e cu ea și ce poate fi mai Rai de-atât?) Același Styx care îl făcuse aproape invincibil cândva pe Ahile nu întâlnea, în disperarea lui, nici un păcătos căzut acolo fiindcă nu și-a spus rugăciunile la ore fixe, fiindcă n-a frecventat biserici sau moschee niciodată sau măcar vreunul care a avut curajul să pronunțe ideea că Dumnezeu nu există. Nu, pentru ea, Iadul exista numai în filme și în povești despre religii pline de adevăruri relative. Și uneori, pe pământ.

Dacă până în momentele astea, timpul o tortura ca un inchizitor, acum acesta se transformase în neant. Era atât de amorțită încât pierduse complet conceptul de timp, așa că habar nu avea de cât timp totul a luat sfârșit, de cât timp încă îi tremura, aproape epileptic, mâna dreaptă pe lângă telefon sau de cât timp a zis pentru ultima oară acel „Te iubesc„.

2. Delir

Precum o nucă înghemuită în propria coajă, uitată de timp pe podeaua unei peșteri de nicăieri, Eva derula involuntar imagini din trecut în ochii ei pierduți. Toată neputința omenirii se năpădi în sufletul ei dezintegrat de dor, de tristețe și de inevitabilul prezent.

-Dar dacă Dumnezeul lui există? Dacă n-am ales eu acum, ci El a stabilit pentru noi o asemenea soartă?
Probabil astfel ar fi căpătat un sens alegerea pe care a făcut-o, însă, nerecunoscând un asemenea Dumnezeu, Eva nu putea primi nici un răspuns din partea Lui, în situația în care într-adevăr ar fi existat. Iar Dumnezeul ei – iubirea – cum ar fi putut să aibă sens acum?
Niciodată Eva n-a putut înțelege de ce oamenii care se iubesc ajung să se despartă, iubindu-se încă. De ce nu luptă unul pentru altul, știind că viața fiecăruia nu mai e întreagă fără celălalt?

Nimic nu ar trebui să stea în calea lor, nici măcar moartea, gândea ea ori de câte ori auzea poveștile unor suflete chinuite de despărțiri, de câte ori i se destăinuia vreo inimă călcată de propriile picioare sau de ale altcuiva. Purta întotdeauna cu ea o fotografie a iubirii abstracte, nu neaparat romantice, departe de a fi bătută în reguli formale sau strategice, căci ea considera că secretele și ambițiile nu-și aveau rostul în nici un fel de relații, cu atât mai puțin în asta. Din același motiv, sexul nu fusese niciodată important. De fapt, era inexistent în lipsa unei legături spirituale reciproce fiindcă trebuia să aibă loc pentru slăvirea celui iubit, trebuia să însemne actul suprem al trăirilor comune, calea divină către celălalt. Pretențiile ei nu erau, deci, deloc prozaice și nicidecum la fel de murdare precum se simțea uneori.

Desigur, nu i-a trebuit prea mult ca să descopere, pe propria piele, că n-are nici o vocație pentru altfel de relații. Nu era nicidecum vreo sfântă, ba dimpotrivă, excesul de pasiune a târât-o de câteva ori prin noroaie. Noroaie care i-au transmis boli incurabile pentru tot restul vieții iar dacă insista, uneori, să le găsească scuze, arunca vina pe natura umană, așa cum auzise că fac alții. Pentru scurte perioade, chiar funcționa, însă Eva știa prea bine că e singura responsabilă de toate îmbolnăvirile ei din trecut. Acum știa, dar acum era prea târziu. Putea doar să le accepte ca parte din ceea ce a fost cândva și să le păstreze ca tipar pentru ce nu-și dorește să mai fie.

Bolile ei se agravaseră de când îl întâlnise. Îl iubea atât de mult încât, deși uitase complet toate privirile de până atunci și toate experiențele pe care le avusese, care păreau acum străine de ea, și cu toate că era conștientă de absurdul unui astfel de gând, se detesta pentru propria existență de dinaintea lui. Și-ar fi dorit să fie perfectă pentru el dar probabil și pentru această nereușită era vinovată tot natura umană.

Adâncită în nonsens, își păstra privirea pe un punct fix, care pentru ea, nu însemna decât vid și maximă libertate. O libertate a gândurilor pe care și-a dorit-o și pentru care s-a lepădat de Dumnezeul lui și, paradoxal, de propriul său Dumnezeu.<

3. Redus la câteva cuvinte

El însemna, pentru ea, ceva mai mult decât și-ar fi putut imagina vreodată. Întâlnirea lor fusese una aparent banală. Trăiau în același oraș, frecventau aceleași locuri și nu le lipseau prietenii comuni. Cumva, știa fiecare de existența celuilalt, însă nu știau că există unul pentru altul.

Încă de la început, ea era alta în preajma lui. Avea o putere naturală asupra ei; comportamentul ei era precum înaintea unei prezențe inexplicabile. Se simțea neputincioasă în privirile lui, dar își păstrase rafinamentul fiindcă nu se simțea constrânsă în vreun fel. Puterea lui nu se impunea, ci ademenea, atrăgea prin seninătate, liniște și delicatețe. Demnitatea și masculinitatea pe care o emana prin toți porii ființei sale te îngenunchia fără să te umilească, însă.

Z. era trecut prin multe și asemeni fiului risipitor pierdut a fost și s-a aflat. Iar ei îi plăcea parabola asta la nebunie. Au intrigat-o dintotdeauna oamenii cu reputații neconvenționale căci reușea să găsească chiar și pe fundul mării tulbure din ei, o perlă prețioasă. Citea atâta înțelepciune în ochii care o priveau; în vocea lui, blândețea și umorul se amestecau ca două picături de apă; mâinile lui se purtau firesc pe fiecare părticică din trupul timid al Evei. Timid, nu fiindcă încerca să impresioneze printr-o falsă virginitate, ci fiindcă se simțea dezvăluită fără să fi scos vreun cuvânt despre ea. Poate că Z. o cunoștea deja dintr-o altă viață, poate era vorba de o întâlnire karmică sau poate chiar erau amândoi plămădiți din același scuipat dumnezeiesc.

Eva era coasta lui și ar fi fost straniu ca Z. să nu-și recunoască acea parte din el, de aceea acest lucru nici nu s-a întâmplat. El a înțeles primul ceea ce Evei îi părea, la început, o glumă și abia mai târziu un vis. Căci Z. credea și probabil înțelesese dinaintea ei că Domnul lui lucra prin căi necunoscute omului obișnuit. Asta îl făcea, cumva, chiar și pe Z. neobișnuit, fiindcă prea puțini bărbați mai cred în ceva, iar cei care încă reușesc, refuză să-și recunoască. Unii consideră credința un semn al naivității pe care nu și-l mai permit după atâtea experiențe dezamăgitoare; pentru alții să crezi înseamnă o slăbiciune de natură pur feminină; iar restul nu-și pun deloc întrebări de genul acesta ori pentru că nu le găsesc vreun rost, fiind prea înrădăcinați în pragmatism, ori pentru că nu au timp de irosit decât pe superficialitate, construind imperii întregi cu aparențe. Dar Z. nu făcea parte din nici o categorie acum, fiindcă a fost, pe rând, parte din toate.

În ochii Evei, Z. ar fi putut fi un dar de la Dumnezeu, dacă același Dumnezeu n-ar fi blamat râsul și n-ar fi folosit în jocuri de cuvinte mereu aceleași „iubire” , „carnală”, „rușine”; dacă n-ar fi legalizat atâtea crime în numele Său, dacă n-ar fi promis raiul în schimbul unor vieți în regim de maximă securitate. Un Dumnezeu sobru ajuns la bătrânețe, după un trai imaculat, să invidieze experiențele înălțătoare ale oamenilor, cu toate umbrele și sclipirile lor. Un Dumnezeu gelos pe imperfecțiunile pe care El însuși susține că le-a creat, care vorbește, pe alocuri, despre dragostea necondiționată, fără să uite să menționeze pedepsele, consecințele sau nenorocirile celui care îi pune la îndoială cuvântul; garantând, însă -probabil tot cu mâna pe Biblie- liberul arbitru.

4. Criza de incoerență a femeii din Eva

Să nu uităm că Eva încă mestecă din mărul morții pe gresia din baie. Fotoliul din odaie e șifonat și gol. Televizorul redă chipuri turtite care privesc gunoaiele din jur cu atâta admirație încât bat ritmul nebuniei din piciorul drept. Surzi. Pereții sunt scorburoși și suspicioși. Prin aer circulă lipsa vieții și o tragică pustietate îi permite ecoului să vorbească singur despre nimic.

Ceasurile s-au oprit demult. Încăperile au devenit, dintr-o dată, universul absurd în care se aventurau gândurile Evei. Ferestrele se aburesc, de bunăvoie, uneori pe dinăuntru ca să lase impresia ca cineva trăiește acolo. Buzele ei tremură a neființă.

Singurătatea îi dă senzația că a rămas unică pe pământ. Toată frumusețea ei interioară, inocența pe care se pricepea să o ascundă atât de bine și toate culorile strălucitoare care o decorau în dedesubturi se răzbunau acum pe chipul și trupul Evei. Se simțea urâtă, hidoasă, cum se simte orice femeie chinuită de singurătate și dor. Conturul ochilor mici și luminoși a devenit întrerupt, anemic. Finețea pielii se agrava, prezentând pete albăstrui de palme. Tristețea o lovea din interior, iar urmele se vedeau la suprafață. Durerile îi ieșeau pe corp, așa cum se întâmplă în cazul indigestiei sau hepatitei. Singurătatea o mânca pe dinăuntru ca un parazit, ca o molie.

– Fără iubirea lui nu exist , repeta obsesiv în mintea ei. Iar asta fiindcă Eva e femeie, iar femeile se învârt mereu în jurul dragostei. Se învârt de atâtea ori încât rămân pe dinafară. Pe dinafara lor și, de cele mai multe ori, pe dinafara dragostei. Își pierd interesul pentru orice fel de alte activități, uită lucrurile minore care le aduceau altădată bucurii și se pierd în preocuparea pentru cel iubit. Se pierd atât de adânc și de inutil încât ajung să devine niște umpluturi de obsesii și răutate. Pe scurt, turbează. Fac spume la gură, ajungând să imite vocea gâștii atât de bine încât și mersul li se cocoșează. Târăsc după ele motive penibile și idei lipsite de relevanță doar ca să le arunce în față celui aparent vinovat. Și nu o singură dată. Iar asta pentru că această rasă se simte întotdeauna nevinovată, fiindcă are impresia despre ea că e întruchiparea iubirii pe pământ și ea e victima a tot ceea ce i se întâmplă.

Eva știa despre ea că nu întruchipează nici măcar sămânța de iubire. Era conștientă de latura ei feminină pe care și-ar fi dorit să o poată amputa. Detesta momentele în care nu-și putea controla cum trebuie gândurile și ajungea să simtă tot felul de porcării. De la un simplu cuvânt, toate stările se întorceau pe dos în stomacul ei și în minte erau lansate bombe chimice de dimensiuni colosale. Cine naiba le arunca nici ea nu-și putea răspunde. De ce uneori privea ceva cu atât dramatism de parcă se crăpa pământul în două iar alteori același lucru nu însemna nimic? Pentru că era femeie și astea sunt doar câteva dintre întrebările tâmpite pe care și le poate pune o femeie.

5. Grețuri și sughițuri

Am gust de greață metafizică pe limbă; față de toate dulcegăriile, cochetăriile cu idealul și bunul simț; mi-e rău de la mirosul putred al gingășiei prefăcute și-al cuvintelor mincinoase ce s-au alterat văzând cu ochii. Nu știam că vorbele au termen de valabilitate. Le-aș fi aruncat naibii pe toate la gunoi!

Mi-au mucegăit pe pleoape imaginile atâtor chipuri ireale cu privirile lor haloas e. Parfumuri contrafăcute cu esențe de bunăvoință și ticăloșie pe oameni murdari pe dinăuntru, rânjind ca hienele la vederea unui hoit. Duhnește nesimțirea și nepăsarea chiar și prin măștile de gaze. Ce fiare! Se sfâșâie una pe alta până la os de frică să nu aibă cealaltă mai mult.

Se scurg măști de pe chipuri la fel cum îndepărtezi straturile unei păpuși rusești. Doar că se scurg la infinit, cu fiecare răsărit de soare, mai pică o fațadă la picioare. Unii le păstrează în cămară, în borcane mari cu oțet iar când au nevoie, le lustruiesc puțin apoi le aplică peste urâțenia care îi înspăimântă tot mai des. Alții le zdrobesc de rușine și au impresii de mare sculptor, încercând să-și prelucreze din stânci alte chipuri, însă e greu să reușești ceva când tot ce ai e o pensetă.

M-am îndopat de atâtea ori cu lăturile pe care ceilalți mi le-au întins pe tavă. Am pus botul în fleșcăiala de noroaie, m-am așezat pe coate și-am sorbit ca din ambrozie, cu ochii închiși să nu observ minciuna. Mi-am lins mustățile de urmele îmbrânzite ale șerpilor deghizați în prieteni.

M-am ridicat pe grămezi de gunoaie adunate de-a lungul perioadelor de până acum. Nu sunt deasupra lor, mă aflu printre ele. Îmi scrâșnesc printre dinți, le înghit și-mi intră în piele. Mi-e sufletul un abator de carne stricată de măgari, de porci, de vite cu slănina veninoasă. Și măcar de-aș fi vreun carnivor declarat!

Mă rod șobolanii zdrențuroși ai prostiei și răutatea e desertul lor preferat. De câte ori n-am oglindit și eu adunătura asta mlăștinoasă de murdării pe care o numim, domnește, natura umană! De câte ori n-am fost chiar eu jegul de care încercam să mă feresc, crezând că îl pot privi de sus!

Și când citesc etichetele conservelor cu murături umane mai văd scris pe unele „Made by God”, însă știu bine că nici alea nu-s originale; și chiar de-ar fi așa, o fi umblat careva pe la borcane…

Rețeta trebuie să fi fost bună, temperatura e de vină, dar mie mi-e greață de mine!

6. Dezechilibru imaginat

La naiba cu toate teoriile despre autocontrol, autosugestie, feng shui și yoga! Toate astea funcționează doar când ești calm și ai numai gânduri sănătoase. Dar Eva era departe de orice stare de bine acum. Îi era foame de ceva dar nu știa exact de ce anume și nici nu se preocupa să se gândească la asta prea mult fiindcă era nervoasă. Ca și cum s-ar fi întâmplat ceva cu ea. Nu se întâmplase nimic. Zăcea încă întinsă pe gresia din baie, pierdută de timp și realitate. Toate rahaturile existau doar în mintea ei. Poate și podeaua din gresie era doar în mintea ei și faptul că o simțea sub ea putea fi doar o proiecție a propriei sale minți.

Câtă neîncredere! Era normal pentru cineva care nu credea în nimic sau când se întâmpla să o facă, se încredea doar în puterea minții sale. Iar cum mințile erau pe cale să o ia razna, nu se mai putea baza pe nimic. Obosise. Să spere, să creadă, să-și dorească, să râdă, să plângă, să trăiască. Nu era prima dată când trecea prin asta, așa că știa prea bine că își va reveni. Cum sau când n-o interesa fiindcă se adâncea tot mai mult în propriul ei întuneric. Și parcă era plăcut, într-un fel masochist vorbind, să se imagineze în cele mai oribile situații.

În mintea ei, nimic nu era clar și se întreba cum, uneori, poate să vadă totul atât de ordonat. Probabil ea singură era cea care aranja lucrurile la locul lor. Dar de ce acum nu funcționa? De ce acum îi venea să spargă tot ce era de spart în jur, de ce avea porniri dinastea psihopatice și și-ar fi dorit să nu existe? Nu avea nici o explicație, dar în fond, de ce era nevoită mereu să găsească vreo explicație în fiecare lucru? Nu putea să-și permită lucruri fără sens? Nu era oare destul de liberă să facă pe nebuna ori de câte ori simțea nevoia? Nu, căci se temea de prea multe dintre gândurile ei. Se temea că dacă o va lua pe calea acestora nu va ajunge deloc bine, simțea că va înnebuni.

Eva trebuia să păstreze un echilibru, de fapt, trebuia să se încline mai mult înspre extaz, înspre patetic, înspre poezie și visare și poate chiar înspre minciună ca să se ferească de cealaltă parte. Înspre acea minciună care spune că totul trebuie să fie bine în final, că toate au un rost și se întâmplă la timpul potrivit. De cele mai multe ori, putea să bage mâna în foc pentru minciuna asta. Acum nu era în stare nici măcar o unghie să garanteze principiile astea mult prea dulci pentru gustul profund nemulțumit și pretențios pe care-l suporta acum Eva. Adevărul e că, în clipele astea, nu vedea nici o speranță, nu prezenta nici un interes pentru nimic și nimeni, mai ales pentru propria persoană. Se simțea străină de corpul ei, de sentimentele ei, de gândurile ei, de tot ce credea că și-ar fi dorit să fie. Ideile îi păreau atât de banale încât îi era rușine să le ducă până la capăt, căci știa că nu-i nimic extraordinar în ele. Sentimentele o plictiseau fiindcă s-au repetat de atâtea ori încât și-au pierdut treptat din intensitate. Iar corpul și chipul ei o dezgustau căci părea că toată greutatea absurdului din mintea ei o deformase pe dinafară. Dintotdeauna, nu doar de acum.

O cocină. Asta se simțea Eva în trăirile sale. O cocină care își primește, într-un miros de oboseală și banalitate, porcii cu traiul lor zilnic, grohăind și împuțind în mocirlă, ca în cel mai minunat loc de pe pământ. O cocină în care mai zugrăvea, din când în când, dar porcii rămâneau aceeași porci.

Poate că sunt bolnavă. E prea multă liniște în jur și ceva în mine încearcă să mă mențină vie. Ce rost are să fiu calmă și așezată când, pe dinafară, nu se întâmplă nimic. Pentru ce naiba mă tot pregătesc cu atâta răbdare și înțelegere? Pentru cine? Sunt singură pe lumea asta și nimeni n-ar fi curios să mă cunoască cu adevărat. Nici n-ar fi timp pentru așa ceva. Nici n-ar avea vreun rost asta. Am să mă prăpădesc o dată cu gândurile astea inutile și nu găsesc altă salvare decât în iubire. Însă, nici iubirea, nu o accept mereu. De atâtea ori mă lepăd de ea ca de o haină veche, o haină care mă plictisește, încât uneori mă întreb, chiar mă ajută cu ceva? Când vreau iubire, o găsesc peste tot, în cel mai obișnuit eveniment : într-un zâmbet, într-un scârțâit de ușă, într-o idee care nu-mi dă pace, într-un castan de vis-a-vis și chiar și în oameni. Când n-am iubire, nu sunt nimic. Dacă privesc, nu văd; dacă aud, nu ascult; dacă vorbesc, nu spun nimic; dacă am, îmi pare că degeaba am. Cu toate astea, am o senzație de goliciune, de libertate absolută. Genul acela de libertate care te enervează, te apasă și care, de cele mai multe ori, se confundă cu singurătatea.

Singurătatea! Cum mor în ea cu fiecare clipă și nu mă știe nimeni. De-ar fi avut și sufletul trup, câte cadavre de-ale lui aș fi strâns până acum oare? Singurătatea le-ar fi păstrat pe toate, ca într-o morgă exclusivistă și cât de bine s-ar fi păstrat și acum în a sa temperatură glaciară.

Ecoul mi-e ostil. Mă învârt ca într-o peșteră fără vreun strop de lumină. Sunt oarbă și nici respirația nu mi-o aud. Mă întreb dacă sunt vie. Strig răgușită:
E cineva acolo?
Mi se răspunde la fel. Eu sunt acolo, dar nu e nimeni altcineva. Continui:
Cine ești?

În loc de răspuns, primesc înapoi aceeași întrebare. Chiar așa, cine sunt?

7. Împotriva cuvintelor

Îmi pare că bărbații sunt mai aproape de definiția iubirii. Culmea, tocmai ei, acești mincinoși și infideli, indiferenți și veșnic copilăroși. Iubirea lor pare rece fiindcă lipsește patetismul cuvintelor după care toate femeile tânjesc, crezând că acestea sunt singura dovadă a sentimentelor existente în sufletul bărbaților.

Se întâmplă, însă, ca bărbații să iubească diferit fiindcă, prin natura lor, sunt mai ancorați în realitate decât noi, femeile. Ei protejează, creează, inventează și se străduiesc să construiască visele noastre, dar nu se laudă cu munca lor. O fac în tăcere și le-o poți citi în priviri.

Bărbații iubesc păstrându-și demnitatea, nu se târăsc în noroaie, iar dacă sunt grav răniți, tot fizic se manifestă și foarte rar prin vorbe. Nu sunt capabili de răutate, fiindcă rămân aceeași copii care au fost cândva obraznici cu mamele lor, ca mai apoi să le apere și de o muscă. Sunt serioși în dragostea lor, nu dramatici, nu joacă roluri, de aceea replicile lor nu seamănă cu cele pe care le vedem în filme.

Bărbații nu trădează. Ei rămân acolo, chiar dacă lipsindu-le lucruri și găsindu-le în altă parte, ar putea să plece oricând. Au onoare în dragostea lor. Nu se fandosesc cu ceea ce simt și nu așteaptă ridicări în slăvi. Poate fiindcă o dată ce întâlnesc dragostea, ajung să o considere firească, fără să o calce în picioare, fără să o trateze ca pe un obiect de porțelan.

Bărbații pleacă atunci când nu mai au pentru cine să construiască vise căci nu mai cred în ochii celei care visează. Vor accepta lipsuri, vor continua să zidească în ciuda faptului că, noi, femeile vrem tot mai mult și de prea puține ori ne dăm seama de cât de multe s-au făcut deja. Vor păstra același drum lângă persoana aleasă, chiar dacă nu e tocmai ceea ce ei au visat pe când încă puteau să facă asta, chiar dacă acea persoană nu e Ileana Cosînzeana. Căci bărbații nu au nevoie de povești, ei le creează doar de dragul nostru. Vor trece peste ei de atâtea ori, însă nu vor trece peste trădări, tocmai de aceea femeile ar trebui să învețe mai multe despre onoare și prietenie.

Pentru femei, prieten înseamnă, de cele mai multe ori, cineva care tace atunci când ele aberează, le aprobă la final și le răspunde la telefon atunci când au impresia că trec prin cel mai dramatic moment din viața lor, care, de fapt, oricum doar se repetă la nesfârșit, din aceleași motive tâmpite. Pentru bărbați, prietenia înseamnă onoare, respect și acea modalitate prin care pot dovedi cine sunt, fără să pălăvrăgească ore întregi despre asta. Asta înseamnă că o dată ce o femeie a pierdut încrederea unui bărbat, ea nu va mai fi aceeași pentru el niciodată, chiar dacă va continua să o iubească, ea nu mai este prietenul pe care el s-ar fi putut sprijini. Și poate aici e momentul în care bărbații și femeile nu se mai află pe același loc. Nu fiindcă femeile ar fi inferioare și bărbații pot să facă orice, ci pentru că înțeleg diferit această legătură de prietenie. E ca și cum, în timp de război, pe front, un camarad îi întoarce spatele. Bărbații vor ține strâns mâinile celor care se sting din viață, vor blestema războiul și vor păstra mereu vie amintirea acelui prieten. Femeile vor jeli și vor povesti despre cum au făcut asta.

Tot ei, privesc lucrurile într-un mod atât de simplu încât această simplitate capătă o valoare deosebită. Precum acele lucruri banale pe care le trăim, dar care ne aduc atâta bucurie. Bărbații n-au nevoie de trâmbițe și nu luptă pentru ca, mai apoi, să poată povesti despre asta, ei își fac datoria și sunt mai capabili să ducă această datorie la bun sfârșit. Dacă, noi, femeile am înțelege mai bine toate astea; dacă am învăța să avem răbdare și dacă n-am complica atât de inutil totul. Ei știu prea bine că e in zadar să încerci să înțelegi și se concentrează pe lucruri care contează, pe iubire. Noi, femeile, ne străduim prea mult să-i înțelegem și, pierzându-ne în detalii, uităm să-i iubim așa cum ne-am dori. Și cumva, și pentru asta, tot pe ei îi găsim vinovați.

Bărbații nu uită niciodată numele persoanei pe care a iubit-o cândva, cum nu uită nici de camaradul din război. Amintirile lui sunt sfinte, chiar dacă o parte din suflet i-a rămas acolo, pe front, cu ea. Femeile vorbesc mult despre iubirea lor, se cutremură, se dau de pământ, bocesc și delirează, și probabil că sunt sincere când o fac, însă, când întâlnesc o altă iubire, vor uita tot ce a fost până la ea. Pentru că femeile pot iubi de fiecare dată pentru prima dată. Bărbații pot iubi cel mult de câteva ori, dacă nu au ghinionul să iubească o singură dată.

Și atunci, am putea respecta tăcerea lor compensată în fapte și gesturi care ascund tandrețuri pe care, chiar noi, femeile, în toată faima noastră de fi romantice și profunde, n-am putea să le înțelegem. Am putea să oferim mai multă încredere și siguranță. De fapt, am putea să oferim ceea ce strigăm în gura mare că nu primim niciodată din partea lor. Am putea să fim credincioase și să plecăm capul, fiindcă nu întotdeauna avem dreptate, iar de cele mai multe ori suntem chiar departe de realitate. Am putea să învățăm de la bărbați ce înseamnă prietenia și cine știe dacă nu chiar și ce înseamnă dragostea.

8. De data asta, Eva nu-și mai împarte fursecul cu nimeni.

Orice om întreg la minte dorește ca persoana iubită să-i aparțină în totalitate. Poți numi asta egoism, gelozie, paranoia, posesie sau obsesie. Însă numai atunci când iubești într-adevăr persoana aceea, fiind prezent cu trup și suflet în tot ce trăiești alături de ea ajungi să ți-o dorești numai pentru tine.

Nu ești în totalitate nebun. Ești conștient de libertatea ei, cum ești conștient și de a ta. Nimic nu vă obligă să fiți împreună, fiindcă iubirea nu e obligație, e plăcere, e atracție. Atracția apropie din inerție două sau mai multe lucruri, chiar împotriva voinței lor. E absurd să lupți în numele atracției, pentru atracție. Ea ori există ori nu. Două amestecuri diferite, nu vor ajunge omogene niciodată, fiindcă își păstrează proprietățile, își păstrează esența lor. Însă din amestecurile omogene vor rezulta substanțele puternice. Atomii pur și simplu se atrag, iar aici nu mai există reguli sau teorii.
Și atunci, cum să lași părți din tine să se dividă? Privești prin ochii celui pe care-l iubești. Ești precaut:respiri mai puțin aer când e în preajmă, ca să-i rămână suficient. Ajungi să-i cunoști durerile și bucuriile din priviri, din felul cum pronunță primul cuvânt și toate simțirile ființei dragi le trăiți concomitent. Există un sincron al sufletelor voastre și sunteți mereu pe același drum, pe aceeași dreaptă, fiindcă „prin oricare două puncte neconfundate trece o dreaptă și numai una”( axioma lui Euclid o spune clar).
Orice adiere de vânt poate deveni uragan, orice revărsare a soarelui poate deveni incendiu, orice apă limpede poate deveni tulbure și murdară, în preajma ființei iubite. Și știi prea bine toate astea, dar mai știi și că nu ai ce să faci. Faptul că, în jurul ei, mișună tot felul de alte vietăți, de diferite dimensiuni, fiecare cu inteligență proprie și specifică, este inevitabil. Și dureros, ca toate celelalte lucruri inevitabile de care avem parte în viață.

Toate gesturile, privirile, zâmbetele, sunetele, inclusiv frumusețea pe care o proiectăm asupra celui iubit, se întorc împotriva noastră atunci când nu sunt îndreptate înspre noi. Ceea ce iubim în celălalt, devine cumva propriul nostru dușman și probabil unul dintre cei mai temuți.

Întorcându-ne la acea bucată de rațiune pe care nu ar trebui să ne-o pierdem în nici o situație, nu ne rămâne decât să credem orbește în sinceritatea sentimentelor celuilalt…până la proba contrarie. Ba chiar putem să ne rugăm, în taină, că acest suflet din sufletul nostru e conștient de durerile pe care le-ar putea provoca, îndepărtându-se.
Însă cel mai indicat e să iubim. Să iubim nebunește orice gând în care întâlnim ființa iubită, să exploatăm fiecare sentiment atunci când avem ocazia, să simțim intensitatea vieții în fiecare apropiere, în fiecare minut petrecut împreună și să mulțumim celui care a inventat Iubirea.

9. Scurt moment de aparentă luciditate

Iubesc momentele acestea de luciditate. Momente în care mă îndepărtez oarecum de toate sentimentele care îmi umbresc privirea spre viață. Fac abstracție de faptul că zac pe gresia din baie de nu știu exact cât timp, pentru că timpul nu există pentru mine. Există doar gândul de acum, care, cu cât continuă, cu atât se îndepărtează.

Luciditatea o identific cu starea de liniște și împăcare. Sunt în mijlocul situațiilor și totuși, nu sunt nimic. Iubesc, dar nu exagerez. Iar din această cauză, mă pot bucura de iubire în cel mai înalt grad. Nu mă doare – o îmbrățișez, o ating și îi gust puritatea. Nici un gând negru nu-mi dă târcoale. Cred, nu venerez. Nu mă târâsc în genunchi în fața destinului. Îmi păstrez demnitatea și doar mulțumesc pentru toate nimicurile din viața mea. Nu devin patetică. Accept, dar nu mă las convinsă. Primesc fiecare clipă așa cum este și nu e nevoie să mă lupt cu mine însumi ca să îi supraviețuiesc. Sunt limpede ca apa râurilor în timpul verii.

Probabil că acesta e secretul. Menținerea pe aceeași linie de plutire. Virtutea constă în a nu depăși măsura cu nimic, spunea Socrate, iar eu mă simt virtuoasă. Nu oscilez între extreme, nu insist pe nici un gând și trăiesc o relaxare nemaipomenită. Relaxare care îmi oferă o anumită energie intelectuală și spirituală. Suport contraziceri, idei radicale și tonuri zgomotoase într-un mod atât de firesc, încât îmi pare că asta fac dintotdeauna. Însă, sunt conștientă că nu reușesc asta de cele mai multe ori. Sau cel puțin nu când îmi impun.

Adevărul e că sentimentul de liniște se trage din latura frumoasă a iubirii. Observ, din nou, cum nu mă pot detașa de mine. Subiectivism. Toate gândurile sunt cernute prin sita evenimentelor care îmi creează anumite stări. Să-mi fie oare aceste stări tiparul bine trasat în afara căruia nu pot să înțeleg realitatea?

10. Te recunoști?

Când m-am privit în ochi pentru prima dată era seară. Mi-am ridicat privirea și, iată-mă, zâmbind de una singură, fără motiv. Ochii îmi străluceau și nu era vreo zi de sărbătoare. Un amestec de seninătate covârșitoare cu un soi de nebunie inofensivă. Am rămas, cumva vrăjită de proprii mei ochi, pe care desigur, îi mai văzusem și-n alte dăți. Însă acum, aveau ceva…ceva străin de mine, ceva independent.

Am vizionat atunci, așa cum se spune că li se întâmplă acelora care „își văd moartea cu ochii”, într-un mod rapid, aproape imperceptibil cu ochiul liber, toate momentele vieții mele. Desigur, cele pe care memoria îmi permitea să le revăd, fiindcă nu eram nicidecum față în față cu moartea, ci cu viața. În câteva secunde, am înțeles tot ce aveam nevoie să înțeleg și chiar mai mult de atât.

Toți oamenii care-au trecut prin viața mea, toate momentele de singurătate, toate durerile și neputințele, bucuriile și neîmplinirile le-am înțeles atât de bine. A fost totul atât de evident mereu sau doar acum, când privesc înapoi. Toată viața mea de până în clipa aceea a contribuit la o simplă privire dintr-o oglindă. Chiar și rătăcirile mi-au folosit la ceva, sau, mai degrabă rătăcirile. Și-am mulțumit vieții că nu mi-a dat mereu ce i-am cerut, fiindcă abia, privindu-mă atât de crud în ochi, am priceput câte porcării fără folos mi-am dorit. Probabil era un sentiment normal să privesc lucrurile așa, căci obișnuim să tratăm clipele care trec cu o oarecare superioritate. Ne considerăm mai buni decât am fost, și pe bună dreptate facem asta. Suntem, sau cel puțin, avem posibilitatea să fim cu un strop mai buni decât am fost în tot ceea ce facem. Trebuie doar să vrem. Iar eu am vrut mereu. Probabil e una dintre singurele constante din viața mea, pe lângă iubire. Această dorință să fiu mai bună decât am fost. Și să învăț mai mult.

Și-am învățat continui, însă rezultatele au venit abia când am început să aplic cât am putut din încurcătura de teorii din capul meu. Apoi, am început să mă las purtată, tot mai mult, de ceea ce simt. Am renunțat să cântăresc, pentru că măsurătorile și calculele nu-mi aduceau niciodată vreun echilibru. Era normal, cântăream lucruri diferite, iar lucrurile diferite au gramaj diferit. Însă a trebuit să mă privesc adânc în ochi, ca să pot gândi asta acum.

11. Sărutul amar al singurătății

Eu n-am venit pe lume pentru mine, eu am venit aici ca să iubesc…

Iar dacă-s singură, ce rost aș mai avea? Pe mine mă iubesc doar în zâmbetele pe care le primesc, în ochii care mă privesc, în vocile care îmi strigă numele…Exist atunci când însemn ceva pentru oamenii care-mi ating viața.

Iar dacă toate astea îmi lipsesc, doar eu îmi rămân mie. Dar eu nu-mi sunt de-ajuns!

Eu nu mă pot îmbrățișa să-mi țin de cald. Eu n-aș putea să-mi văd decât defecte. Și n-aș putea să-mi fie dor de mine, fiindcă ochii mei îi pot privi oricând doresc. Prezența mea nu îmi provoacă vreo emoție, căci tot ce fac, mi-e cunoscut deja de dinainte.

Mă dor toate în singurătate. Și pașii mei. Și liniștea mea. Și felul în care mă port cu mine de parcă nu aș exista. Nici în oglindă nu-mi văd chipul, ci văd doar doruri și iubire. Speranța revederii celor dragi îmi luminează ochii, nu altceva.
Nu-i altceva în mine bun, decât ce mi-au dat oamenii pe care i-am iubit până acum.

Când am venit aici, am fost o carte cu paginile goale. Povestea mea de până azi, mi-au scris-o cei ce m-au deschis. Cu fiecare mână s-au scris zilele mele iar iubirea mea le-a fost cerneală în stilou.

Am strâns, în pumn, imaginea mea, dar pentru mine nu însemn nimic decât un mecanism ce uneori se strică.

Eu, fără mine pot, dar fără cei pe care îi iubesc, nu sunt. Eu singură, sunt frică, îndoială și amar. Cu ei, pot fi tot ce nu sunt. Sunt zâmbet, sunt iertare, sunt lacrimi, sunt păreri de rău, sunt așteptare, sunt răbdare, sunt departe, sunt aproape…Sunt tot ce am mai bun din mine. Eu doar cu mine, n-am nimic!

Singură pe lume, nu am rost. Ce nevoie aș mai avea de libertate, dacă sunt doar eu cea care mă îngrădesc? Ce goală ar fi iubirea numai pentru lucruri și animale dacă n-ar mai exista oameni în jur! Ce gânduri despre mine aș putea ca să mai am dacă nu au legături cu ceilalți? Ce rost ar mai avea să fiu mai bună dacă n-aș mai avea pentru cine?

În singurătate, aici, timpul îmi smulge clipă după clipă și simt cum mă târăște după el. Doar în iubire găsesc iluzia eternității și nu am teamă de nimic. Doar în iubire întâlnesc pe Dumnezeu, atunci când uit de egoism.

Nu trăiesc pentru mine, ci pentru oamenii din sufletul meu. N-aș respira o clipă în plus fără să-i am acolo. Nu-s vie pentru gândurile mele, pentru carieră sau avere, pentru succes sau promisiuni.

Trăiesc în suflet fiecare bătaie a inimilor care s-au îndreptat spre mine; fiecare amintire care-am rămas în ochii care m-au privit; fiecare emoție curată pe care am trezit-o în trupuri ce nu-mi aparțin; fiecare pas făcut cu drag spre mine și fiecare vorbă blândă și șoptită.

Trăiesc iubirea pe care o port pentru viață, căci viața-mi fără ea, nu are sens! Însă iubirea n-am învățat-o în singurătate.

12. Regula de trei simplă

Oare va veni și ziua în care-am să refuz orice apropiere de teamă să nu mai simt singurătatea dorului și-a despărțirii?

Căci nicicând nu te simți mai singur ca după ce-ai cunoscut iubirea…

Am dăruit nu doar o parte din suflet, ci tot ce mi-a rămas din el. Am zâmbit din fiecare celulă și am atins ca pentru prima dată. Și am uitat iarăși de mine când mi-am amintit că fără el nu sunt nimic.

N-am să ajung nicicând să mă păstrez doar pentru mine, fiindcă ofer tot și mie îmi rămâne prea puțin. Iar ceea ce-mi rămâne este dorul și clipele la care mai visez cu ochii deschiși. În rest, mă simt golită și pustie și uneori mă întreb dacă cumva trăiesc doar din inerție sau din obișnuință. Căci m-am obișnuit să mă trezesc, să respir și să zâmbesc fără motiv. M-am obișnuit să aștept fără să se întâmple ceva ce îmi doresc. M-am obișnuit să dau fără să am puterea să mai cer ceva în schimb.

M-am obișnuit atât de mult încât îmi pare normală, uneori, și singurătatea. Îmi spun că face parte din ceea ce sunt. Îmi spun că-mi place și că-mi face bine să pot să fiu liberă să fac ce-mi place și să fiu cum sunt. Mă mint cu atâta nerușinare! Însă, tot repetând, în gând, aceeași minciună gogonată, am ajuns chiar să mă cred. Și astfel, reușesc să-mi consolez gândurile pentru câteva clipe. Pentru câteva momente, reuseșc, cumva, ca să respir doar pentru mine, mințindu-mă că asta îmi doresc.

Dar asta doar până ce-mi urlă vocea sufletului, sufocat de atâta așteptare și pustiu, atât de tare încât se sparg toate minciunile pe care le-am zidit cu atâta grijă și migală. Și mă întreb, ca până acum, de ce eu nu am parte de liniște? Da, știu că liniștea o pot găsi numai în mine, dar dacă am dat tot ce am avut, ce-a mai rămas acolo?

Ce împliniri poți să ai pe vârful muntelui dacă nu-i nimeni să te vadă urcând și nu ai pentru cine să cobori căci nu te-așteaptă nimeni?

Oricâtă greață îmi poate provoca această disperare, nu e nimic pe lume mai dezgustător decât să trăiești singurătatea clipelor după ce ai gustat din otrava iubirii.

Dar oare n-am fost singură dintotdeauna? Am fost, dar n-a durut decât după ce-am simțit că sunt și clipe în care singurătatea-mi amorțește. Și-mi amorțește iubind și sărutând aceeași gură care mă minte. Întotdeauna sunt mai dulci minciunile altora decât minciunile mele, căci doar acelea îmi lasă gramul de speranță de care am nevoie pentru a visa în continuare…

Și-atunci, cum să învăț că singurătatea îmi aparține categoric, ca un parazit de care nu mă pot lipsi, dacă m-am lepădat de atâtea ori de ea de parcă mi-ar fi fost străină?

Și poate că, așa, am să mă trezesc într-o bună zi, la fel de singură, dar fără vreun reper față care să-mi raportez singurătatea, căci n-am să mai accept vreo clipă altceva care nu-i seamănă.

Încă aștept ziua aceea ca pe prima sau ultima care mi-e dată s-o trăiesc!

13. Vinovată de iubire

Mi-e ciudă că nu pot învinui pe altcineva pentru iubirea pe care i-o port. Ar fi mai simplu pentru mine, să nu fiu eu cea vinovată de iubire, căci nu m-aș pedepsi nicicând atât de aspru. Nu aș putea să mă ignor fără să-mi fie milă, nu aș putea să nu-mi ascult durerea din privire și n-aș îndrăzni să nu îmi iert dorințele nebune.

Sunt eu cea vinovată de iubire. De amețeli, de dor și de dureri de cap. De tremur și emoții. De îmbrățișări ce pot cuprinde cerul, de pașii care se îndreaptă spre același loc și chiar și de sărutul nesătul al aceleași guri.

Sunt condamnată să iubesc de parcă n-am alt rost pe lume. Să tac și să aștept. Să rabd, să cred, să sper. Să mă prefac în scrum de prea multă iubire, căci singură-mi dau foc. Apoi, să mă renasc din propriul fum și să iubesc din nou ca pentru prima oară.

Sunt condamnată să sper întru iubire. Să mă arunc orbește cu sufletul deschis, să mă târăsc prin gropi și prin noroaie, crezând că îmi va folosi cumva spre fericire.

Și sunt nebună atunci când cred că nu am nici un rost pe astă lume decât ca să iubesc. Să iubesc curat și simplu, dar zilnic. Să iubesc ce simt, nu ce-mi arată ochii, nu ce-mi spun gândurile. Să iubesc nebunește tot ce-mi iese în cale.

M-am prefăcut că sunt și altceva. M-am prefăcut că-mi trebuiesc averi, că-mi pasă de nevoi și de succes. Mi-am plănuit o lume în care să reușesc de una singură, în care să mă admir și să privesc de sus. Mi-am stabilit regimuri riguroase și-am inventat noi reguli noi reguli despre viață. Și m-am suit deasupra tuturor, ba chiar deasupra mea. Și am răbdat acolo, până m-a doborât iubirea.

Până ce n-am trăit iubirea, n-am înțeles nimic. Credeam că rostul meu e să rămân deasupra, să nu-mi cobor privirea. Credeam că păsările zboară pentru mine, că soarele răsare să mă vadă, că munții se uimesc de măreția mea. Dar nu am nimic fără iubire. Am fost deșert. Acum sunt ploi.

Mă las în voia dragostei din mine, căci nu mi-a mai rămas ceva în plus. Îmi așez singură sufletul pe ghilotină și-ți spun „Țintește bine”, iar lama o ascut chiar eu. Îți prepar eu otrava ce mi-o dai să beau cu fiecare sărutare ce mi-o furi. Îmi pun inima în ștreangul nepăsării tale, tu doar să o privești bătând…Mă las oricum, doar să-mi fii tu martor ultimei iubiri.

Mărturisesc! Sunt vinovată de iubire! N-am nici o scuză că iubesc. Pedepsește-mă așa cum știi mai bine căci eu sunt cea care se roagă timpului să-mi dea clipe lângă tine. Eu mă ofer, deci nu e vina ta…Sunt eu cea vinovată de iubire!

14. Extrem de extremă

Trăiesc viața cu maximă intensitate. Nu-mi amintesc dacă fac asta dintotdeauna. Probabil că nu, din moment ce îmi pot aminti doar că nu am fost așa mereu. Sunt prezentă în fiecare clipă cu toată ființa mea. Exist în tot ceea ce simt. Exist mai ales în extreme și prea puțin plutesc undeva la mijloc. Probabil nu știu decât să fiu cea mai fericită sau cea mai nefericită. Însă întotdeauna sunt conștientă că fiecare moment trece.

Ca într-un laborator specializat în testarea sufletului meu, experimentez forța sentimentelor. Sunt propriul meu cobai.

De fiecare dată când mi-e bine, mi-e cel mai bine posibil. De fiecare dată când nu sunt bine, sunt mai rău decât am fost vreodată. De fiecare dată când zâmbesc, parcă adun toată fericirea din lume într-un singur zâmbet. De fiecare dată când plâng, o fac pentru toată durerea lumii, atât cât pot să o înțeleg eu.

Și toate astea, de cele mai multe ori, se întâmplă fără un motiv anume. Sau poate, în mod inconștient, mă pregătesc pentru ceva. Nu știu pentru ce. Probabil dacă aș ști, nu ar avea rost ca să mă pregătesc.

Sunt dureros de sinceră cu mine, fiindcă nu-mi permit nici o minciună. Cu orice minciună, aș pierde câte o clipă din ceea ce sunt cu adevărat. Și am pierdut atâtea clipe, încât n-am mai rămas decât cu mine. Așa cum sunt. Așa cum am ajuns să fiu. Așa cum îmi doresc să fiu.

De fiecare dată, iubesc viața mai mult ca niciodată…fiindcă-mi pare tot mai scurtă…și tot mai valoroasă!

15. Nașterea singurătății

Singurătatea mă duce aproape întotdeauna cu gândul la moarte. Probabil e motivul pentru care nu mă pot bucura în totalitate de mine însumi. Probabil de aceea se spune că nu te poți bucura de ceva decât prin ceilalți.

În singurătate mă așteaptă o liniște îngrozitoare, de mormânt. Și în tăcerea apăsătoare, aud inevitabil și iritant sunetul unui pendul. Cu fiecare tăcere sunt mai aproape cu un pas de moarte.

Sunt împotriva timpului fără să vreau. Știu prea bine că de el nu mă poate salva nimic. Dar mă agăț, de câte ori am ocazia, de iubire. Căci doar iubirea are gustul veșniciei.

Și pentru câteva momente din viața mea, atunci când simt că iubesc de îmi scrâșnesc dinții și mi se înfundă plămânii de prea mult aer, timpul se oprește în loc și moartea uită de mine. Și tot atunci, îmi pare că niciodată n-am să mai simt singurătatea. Însă, totul e o iluzie a momentului; o vrajă asupra minții mele care își cunoaște oricum sfârșitul.

Revin mereu în singurătate, ca într-o casă pustie, părăsită, care adăpostește numai ecoul respirațiilor mele. Iar ea mă îmbrățișează precum o mamă care-și așteaptă copilul drag acasă, știind că se întoarce de fiecare dată.

Sunt făcută din același aluat cu singurătatea. Din ingrediente sângerii, din frământările pământului și din înaltul cerului, m-am născut în aceeași oală cu pustietatea. Ceea ce este și ceea ce nu este s-au scurs din aceeași lacrimă amară, dintr-același surâs pasager. Din același strigăt al facerii.

N-am leac pentru ceea ce sunt. Și sunt singurătate. Împotriva mea nu pot lupta decât cu dragoste. Numai așa îmi pot uita numele, numai așa reușesc, uneori, să-mi umplu încăperile.

Eu, pentru mine, nu sunt nimic mai mult decât singurătate. Și nu întotdeauna îmi sună trist acest gând. Nu întotdeauna simt nevoia să lupt cu ceea ce sunt. Și chiar de mă arunc împotriva-mi, și lupt cu armele iubirii, și lupt ca să-mi încarc pustietățile, singurătatea e tot ce îmi rămâne.

Și tot ceea ce sunt. Însă nu tot ceea ce cunosc.

16. Începutul

În următorul minut, Eva deschise ochii, deși nu-i avusese închiși. Se ridică încet de pe podeaua rece din baie. Era întreagă!

Brusc, își amintise că a existat și dinainte să-l iubească atât de mult pe el.

Copilăria, bunicii, plimbările cu bicicleta. Pomii de pe strada copilăriei aplecați de greutatea prunelor. Zgârieturile de la căzăturile cu bicicleta; de la săritul porții către curtea din spate a bunicilor. Gustul lubeniței pe care bunicul o cumpăra din sat. Serile tulburate de vocea ei care anunța entuziastă din mijlocul drumului: „Tataaaa, vine vacaaa!”

Mirosul de fân. Tabloul din bucătăria de vară care înfățișa carul un car cu boi tras de un bărbat, în care se aflau o femeie și un copil. Tablou care acum atârnă în bucătăria neterminată a Evei.

Serile petrecute cu vecinii țigani mâncând semințe în jurul focului care sfârâia de la tuleii aruncați în el. Castanul vecinilor. Bătrâna care a prins-o furând căpșuni din grădina bunicilor. Piatra imensă din capătul grădinii. Fântâna de care n-a avut curaj de prea multe ori să se apropie. Caii liberi de pe câmp. Aerul. Fericirea care, pe vremea aia, era ceva firesc.

Brusc, Eva își dădu seama că viața ei avea un sens înainte să-l întâlnească pe cel care l-a iubit atât de mult. Îl iubea încă. Dar ceva se schimbase. Cumva, în toată disperarea și singurătatea ei, Eva își regăsise liniștea. În toate acele câteva secunde care îi păruseră o eternitate pe podeaua rece a băii, înțelesese atât de multe lucruri despre ea! Cu o paradoxală părere de rău, se gândi că dragostea ei pentru el, de atunci nu va mai fi niciodată aceeași. Nu va mai iubi niciodată atât de aproape de nebunie! Atât de dureros și delirant!… Atât de frumos și aprins!…

Ceva din iubirea pentru el s-a pierdut pentru ca ceva din dragostea pentru ea însăși să reapară. Acum, abia acum, știa că va supraviețui cu sau fără el. După îndoielile, regretele și învinovățirea; după întregul joc al lui cu mintea ei; după frământările, frica și tristețea pe care nu i-a alinat-o nimeni când a avut nevoie, Eva devenise acum mai puternică. Nu atât de puternică încât să creadă că nu va mai avea nevoie de vreun bărbat în viața ei, însă destul de puternică încât să poată pleca de lângă lucrurile și oamenii care nu o făceau fericită.

În final, Eva își amintise că și ea, în ciuda faptului că nu e perfectă, merită să fie la fel de fericită ca oricare alt om.

În final, Eva înțelege că Dumnezeu e iubire și nimic altceva.

20131127-004637.jpg

~ de Rea Sheesha pe 11/26/2013.

Un răspuns to “Câteva minute din singurătatea unei femei ( un fel de mini-pseudoroman )”

  1. Reblogged this on 蕭宗網誌http://showjoun blogspot.tw and commented:
    photo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s